"Nunta este socotită din vechime o taină ca şi naşterea şi moartea: spre deosebire de acestea însă, omul participă la nuntă conştient în ceasul de floare al vieţuirii sale. Dacă naşterea corespunde zorilor vieţuirii şi moartea amurgului, nunta este ceasul de amiază, cel mai limpede pentru om, dar şi cel mai greu tocmai datorită acestei limpezimi.
Rosturile acestea ce le avem în faţă îşi desfăşoară frumuseţea într-un astfel de ceas: sîntem la amiază, tînărul împărat plecat în zori la vînătoare ori fiind prins în alte îndeletniciri, către amiază în mijlocul pădurii, în luminişul unei poieni dă peste urma unei păsări de pe alte tărîmuri, mireasma unei flori de rai, o picătură de rouă tainică rămasă nezvîntată încă pe pământ la acest ceas deplin al zilei. De acum începe drumul în căutarea acestei flori-păsari, pe urma stelei călătoare care se va opri deasupra sălaşului de vieţuire al acesteia, precum steaua magilor. Floarea-pasăre găsită, este adusă în faţa tînărului împărat şi de acum începe nunta propriu-zisă, de acum tînărul se va chema mire şi fata mireasă: aceste mădulare nepereche, aceste flori de podoabă vor intra în zodia rodniciei. Sensul absolutei amiezi este momentul ungerii cu Myrov de unde vine Mirele şi Mireasa, iar Myrov înseamnă mireasma, slava şi curăţia lăuntrică ce se revarsă în afară, faţa şi ochii licăresc lumina lăuntrică îndeosebi, ceasul scînteierii în univers al făpturii umane. Acestei ieşiri în afară, ieşiri din sine, întîiului pas comunitar al omului i se răspunde cu un inel pe dreapta truditoare, simbolul din vecie al recunoaşterii omului ca podoabă desăvîrşită, pe de altă parte omul încheie un pact pecetluit cu acest ochi de aur nevăzut deschis in palma pămînteanului. De acum încolo omul îşi cunoaşte întreaga măsură, statura lui de slavă şi în virtutea acestei slăvi omul se angajează în istorie luînd partea trudei comunitare întru rodnicie şi viaţă echilibrată, cununa pe cap şi inelul în dreapta sînt două spărturi prin care omul se trage în univers cu care atinge şi degustă nemarginile."
