Messing with dreams

M-a gasit cu fata in perna. Motaiam. Trecuse deja o ora de cand ma trezisem efectiv si adormisem la loc, insa in tot timpul asta incercam sa-mi continui visul. Ghinion. Nu-mi iesise decat o continuare fortata a ceea ce credeam ca era expozitiunea visului. Doar ca uitasem ca dupa parerea unor specialisti, oamenii au foarte multe vise, de scurta durata, pe timpul unei nopti, nu doar unul..Asa ca timp de o ora am incropit un vis nou, in care viata-mi continua si fara visul anterior. Ghinion din nou.
M-au trezit pasii puternici pe cele trei, patru scari pe care le numarasem cu o zi inainte, apoi zgomotul cheilor ce-si cautau locul in broasca usii. A continuat cu trantirea usii, aruncarea cheilor pe marginea mesei pe care se odihnea un televizor batran. A dat drumul la o plasa pe covor, iar patul mirosea a padure. Mirosea a flori salbatice, proaspat culese. Am deschis ochii. Erau intr-adevar niste flori fragede, rapite din casa lor, adapostite pe un pat rece. Care era rostul? Cu siguranta unul pozitiv in ochii lui; doar ca in vis, nu stiu de ce( sa fie de vina partea din mine care simte ca locul lor era in padure si nu acolo) mie imi aparea un gest negativ. Daca regizezi un background nefericit, care nu-i ofera drept solutie decat apelul la lucruri exterioare, precum florile acelea inocente, care sa-l ajute in redresarea capacitatilor lui de comunicare cu ceilalti atunci chiar e un gest negativ. Si aici s-a incheiat brusc un vis...
In celalalt, ma intreceam din priviri cu o fata nostima de pe cer. Ma privea fix, zambindu-mi. Parea sa aiba forma unei fete de copil, cu parul scurt. Ii intorceam doar privirea, nu si zambetul. Eram prea ocupata, sa-i gasesc cel putin doua identitati sau semnificatii, daca nu patru. Batut de vant, un fir de iarba ma mangaia timid pe ureche...nu m-am putut abtine si am zambit. Se pare ca fata de copil mi-a captat zambetul, caci parea ca ma priveste mai atenta decat o facea in urma cu doua secunde..Am inchis ochii pentru alte doua secunde, insa cand i-am deschis nu ma mai privea nimeni. Era doar o chestiune de perceptie...
Brusc si visul asta? Sfarsit negativ? Nimic nou sub soare. Aceeasi persoana, cu aceleasi trairi, doar ca de fiecare data le priveste cu o lumina temporara, cam cat tine o zi, dupa care se schimba iar...esenta e aceeasi, cam amara ce-i drept, dar i-ar trebui cam mult zahar sa o indulceasca..si cum tocmai l-a inlocuit cu zaharina..nu mai are rost sa o indulceasca..oricum ar avea un gust artificial...asa ca a pastrat esenta simpla, amara, dar naturala..si pusa intr-o lumina buna, uneori i-a parut chiar dulce..pesemne ca si asta era o chestiune de perceptie...

Din arhiva

Fiecare poveste de dragoste creeaza un parfum aparte. Daca dragostea e intensa (desi nu stiu cum ar putea fi altfel, dar cu siguranta nu ar mai fi dragoste) si parfumul e puternic.
O poveste de dragoste imprevizibila, patimasa, cu certuri la ordinea zilei,saptamanii sau minutelor dupa caz si dulci impacari cere un parfum sofisticat, cu un duet de arome complementare.
Ce te faci cu o pasiune mistuitoare, dar temporara? II picuri un strop, doua dintr-un parfum irezistibil, a carui aroma condimentata cu piper negru te ajuta sa te bucuri de o viata tumultoasa.
E o simpla asociere de domenii, insa arata inca o data faptul ca oricare doua lucruri, un sentiment si un obiect pot fi asemanatoare daca asta iti doresti sa gasesti in ele, insa la fel de usor poti sa le distantezi, cautandu-le unicitatea. Este posibil sa compari preludiul unei relatii cu nota de baza a unui parfum, insa e cam greu sa asemeni sentimentele nascute si crescute intr-o relatie cu mireasma unui parfum, greutatatea constand in diferenta=unicitatea sentimentului.
Uneori iti doresti sa fii precum un chimist, care are libertatea de a combina aromele dupa propriul plac, stiind sigur ce fel de parfum isi doreste sa creeze; sa ai libertatea sa-ti coordonezi sentimentele, stiind sigur unde o sa te duca o anumita relatie, sa eviti imprevizibilul stiind clar ca daca amesteci x cu y iese o aroma si nu un iz. Normal ca prea multa organizare strica si ti-ar putea parea plictisitoare toata partea asta cu planificarea, dar si suferinta strica asa ca ajungem iar la relativitatea lucrurilor si la dreptul la alegere...
Ieri, prin obiectiv, personajul vazu cum i-a permis vietii intr-o zi sa-i propuna o alternativa incitanta la clipele anoste pe care si-le petrecea in singuratate. Libertatea personala i se parea personajului un lucru cu care nu se identificase pana atunci in profunzimea lui. Desi in timpul lungilor perioade de solitudine deseori se intreba cum ar fi sa incerce anumite aspecte ale libertatii, cum ar fi sa se lase pierdut intr-o aventura a necunoscutului cu o marja de eroare mare, insa cu o doza mare de adrenalina garantata.
Azi, prin obiectiv, personajul vazu cum necunoscutul il poate surprinde placut, eroarea evaporandu-se, a lasat loc adrenalinei sa-i cutreiere trupul. Era o senzatie noua, unica nu doar prin neobisnuitul sau, dar si prin intensitatea trairii.

It's just a matter of taste

Ca orice lucru si vointa are o doza mare de relativitate, daca nu chiar ea insasi e un intreg relativ. Degeaba te straduiesti intr-un moment pe care il crezi tu propice sa-ti activezi gramele de vointa daca celelelalte elemente nu te ajuta sa-ti concretizezi dorinta. Unele lucruri au un moment al lor, in care se desfasoara la capacitatea lor maxima, oricat ai incercat tu pana in clipa aceea sa tragi de ele, nu se intindeau mai mult decat le permiteau conjuncturile clipei respective. Insa cand imprejurimile altei clipe iti ofera mai multe sanse de desfasurare a lucrurilor si pe langa gramele(putine in cazul meu ce-i drept) de vointa, dispui si de celalalte elemente s-ar putea chiar sa iasa o desfasurare de lucruri mai buna decat te asteptai.
Nu instig la amanare, ci doar la alegerea unor clipe propice pentru a infaptui anumite planuri, plamadite de ceva vreme. O fina legatura cu filosofia de mai sus o are si faptul ca intr-adevar sportul ajuta creierul in procesul lui de oxigenare, dar am zis fina asa ca trecem peste acest subiect.
Exista o zicere: ce-si face omul cu mana lui se numeste lucru manual. Adevar mare, intarit de o noua experienta care iti mai indeasa o lovitura in cocoasa de actiuni eronate pe care ai dobandit-o de-a lungul.. sau latul traiului. Avantajul e ca genul asta de cocoasa nu e atat de vizibila precum cea desemnata de sensul propriu al cuvantului "cocoasa" , cel putin in cazul meu..a si deocamdata..caci se pare ca mai am de crescut si de investit in cocoasa de erori.( Nu stiu cum fac, caci si atunci cand sunt binedispusa si incep sa scriu un post sfarsesc prin a scrie despre lucruri mai putin placute,dar se pare ca nu ma pot abtine:)

P.S. : Fiti mereu diferiti, dar fiti mereu voi!
( Diferenta adoptata in viata voastra, dar neadaptata la felul vostru de a fi dauneaza caracterului dumneavoastra)

Briza lunii

Povestea de aseara incepea cu soaptele frunzelor ce se bat una de cealalta in graba vantului cald. Isi povesteau una alteia spaima ce tocmai le parasea limbul. Primisera o mica avertizare, insotita de lacrimile norilor. Acum insa stateau in asteptarea uscatului. Se saturasera de verdele ud. Se gandeau ca un galben uscat precum cel ce imbraca “Povestea tarfelor mele triste” a lui Marquez le-ar pune mai bine in valoare. Din pacate mai aveau de tras cateva spaime, de primit alte avertizari si lacrimi pana cand verdele intens se va satura de ele.
E interesant sa privesti abandonul, lasarea, plecatul, parasirea in firescul si in acelasi timp, particularul fiecaruia. Avem in cunostintele generale implementata desfasurarea anumitor lucruri, avem in noi sadita, dupa diverse experiente, ideea ca majoritatea lucrurilor sunt trecatoare si daca au venit mai trebuie si sa plece la un moment dat si cu toate astea tot tresarim la fiecare abandon, lasare, plecat.
E cam greu sa adormi dupa o plecare; cu atat mai greu cand pleaca partea din tine, care cu o secunda in urma era tot ce stiai. Adineori nu cunosteai amarul intunericului, stiai doar ca partea din tine care respira la momentul acela era totul. Cand vantul cald zvanta frunzele infricosate, inca respirai aparte. Putin mai tarziu, descopereai ca mirosul lancezelii era diferit. Insa te obisnuiai cu el dupa cateva adieri. Iar in ziua in care nu-l vei mai simti, vei crede ca o alta parte din tine te-a parasit. Curios e ca tu vei fi mereu acolo in tine, incapabil sa te parasesti vreodata cu totul. Te vei intoarce mereu in tine, sperand sa gasesti partile ce te-au parasit candva, insa mirat a dezamagire vei fi cand o noua constientizare a lasatului isi va face loc in tine. Iti vei spune ca nu e de ajuns sa vrei sa te schimbi la un moment dat, daca atunci cand o faci nu o sa mai ai materia prima din care sa te remodelezi; dar cum tu ai ramasa in tine o parte din care au plecat, pe rand, partile celalalte, te vei folosi de resturile ramase pe marginile partii respective pentru a te umple. Si soarele tocmai rasare pentru a-ti creste aluatul din resturile framantate. Pofta buna!

Despre farmecul lucrurilor simple