Joc de voie

Dupa un weekend obositor e posibil sa fiu obositoare si in scrierea de luni dupa-amiaza. Pentru moment nu dorm, dar e adevarat ca am o stare asemanatoare celei de vis.De nenumarate ori pe zi imi indrept fiinta spre o visare cu ochii larg deschisi spre lumina. Naiva sau nu, inca am mai o bucata de speranta intacta privind visele zilnice cum ca intr-o zi, doua sau chiar mai multe acestea vor face parte din realitatea mea palpabila.
Pendula a batut ora trei dupa-amiaza. Odata cu ea, au batut si intrebarile la fereastra mea. Sovaielnica, cu privirea atintita pe freziile de pe masa asist tacuta la contururile unui nou vis. Inotand cu frica, ma afund in incertitudinea unor dorinte cu forme eterate. O somnolenta moale ma bate pe umar. Totusi ochii se incapataneaza sa ramana treji. Bizarul din ochii-mi prafuiti e mult prea mare pentru a-si gasi somnul. In schimb duce un dialog la fel de bizar cu o frezie de pe masa:
-Mai traiesti?
-Culoarea mea mai traieste. Eu din pacate m-am uscat.
-Atunci inseamna ca galbenul petalelor tale te tine in viata.
-Da, dar nu a reusit sa ma implineasca.
-Hm, e adevarat ca nu ai avut o viata lunga;totusi ai primit condiitile necesare implinirii tale.
-Da, dar am primit si uitare si astfel m-am uscat.
-Asta nu inseamna nimic. Ai avut viata si apa.
-Dar mi-a lipsit lumina.
-Acum inteleg ca nemultumirea e o stare de spirit specifica oricarui lucru, nu doar oamenilor.
-Da si "totul" e la fel de relativ pentru orice.
-In lipsa luminii, capitularea era tot ce mai aveam.
Bizarul din ochii-mi prafuiti parasise frezia odata cu o innourare brusca a vremii. Lumina era parasita si ea de intensitate.
De obicei nu ma adancesc in asemenea lucruri, dar uneori privirea mai coboara in adancuri.