E atata neputinta, stransa intr-un singur moment.. in momentul in care ai vrea sa spui ce te framanta unui om apropiat, iar el sa nu fie acolo, langa tine. Te simti mai singur decat te simteai inainte, chiar daca inainte credeai ca mai singur de atat nu te poti simti.
Chiar daca nu poate fi langa tine cand ai nevoie, ramane un om apropiat sufletului tau, insa ti-e greu sa intelegi cum de nu te simte la fel de apropiat, din moment ce nu simte ca ai nevoie de sprijinul lui. Deznadejdea din momentul anterior se transforma in dezamagire, in oftat, in resemnare in cele din urma, insa si intr-un gram de speranta, care spera el insusi sa cantareasca mai mult decat cantitatea imensa de deznadejde si in final sa dea valoare unei relatii.
Inca ratacesti intre framantarea anterioara si cea noua. Nici nu mai stii care e mai apasatoare..cert e ca amandoua sunt bine plamadite si greu de inlaturat. Te intrebi daca nu ar trebui sa ceri efectiv sprijinul omului apropiat, sa-l tragi de maneca si sa faceti o plimbare pe aleile comunicarii. In ziua grabita de acum, asteptarea ca o simtire din interior sa impulsioneze un om sa-ti fie aproape e ca si cum ai astepta sa ninga in desert.
Ceri implicare, un lucru absurd cand jocul e individual. Totusi ceilalti ti-au cerut compania, cand pierdeau jocul individual . Da, ti-au cerut. Poate ca ar fi cazul sa ceri si tu. Doar ca tu nu esti obisnuit cu asta si preferi sa crezi in valori, sentimente si nu in cereri glasuite.
Uite ca uneori e suficient sa ceri doar in tacere. Zambetul care iti insenineaza chipul dupa o ploaie e calduros..cel putin pana la urmatoarea ploaie; uneori un gand optimist se transforma in realitate..La cat mai multe!